Pe vremuri grijile femeilor erau in principal hainele si tesaturile din interior.

Haine , portul traditional, purtate de oameni in vazul celorlati,atrageau atentia prin maiestria si diversitatea lor.

Toate zonele etnografice au avut un specific local, hainele / tipul portului loca fiind marci de recunoastere a provenientei membrilor din diferitele comunitatii, de asemenea mijloace de apreciere a varstei sau a starii sociale.

Portul taranesc avea ca piesa de baza  piesa camasa.

Lungimile camesei variaza pana  mai jos de brau sau pana la glezne. Partea de sus a camasi este bogat decorata, la femei aceasta decoratiune ajungand sa acopere masiv portiunea de peste umeri. Pe cap femeile purtau basmale sau maramale din fir de borangic.Un element legate de obiceiuri, deoarece un important moment al nuntii este acoperirea capului miresei, semn ca a devenit femeie. Din acel moment ea nu mai putea intra intr-o biserica decat astfel, cu capul acoperit. In timpul ceremoniei nuntii, capetele naframei erau tinute de catre cei doi miri, semn al vesnicei legaturi ce se forma intre ei. Barbatii purtau pe cap caciula. Chiar dupa moarte, erau ingropati cu caciula pe cap, pentru a o purta si in lumea de dincolo.

Aceste doua elemente amintite pana acum, acoperamantul de cap, la femei, si camasa, atat la femei cat si la barbati, au o folosinta speciala: naframa era folosita la nunta, ca semn al transformarii tinerei fete in femeie casatorita, dar aceeasi naframa era pusa in bradul de pe mormantul celui mort necasatorit. Camasile purtate in timpul nuntii de catre mire si mireasa sunt pastrate apoi toata viata, ele fiind si vestmantul lor de inmormantare. In picioare incaltamintea obisnuita era opinca, pusa peste obiele, invelitoare din benzi de tesatura din lana, ce apara piciorul.

Interiorul locuintelor taranesti era cu adevarat “imbracat”. Tesaturile asezate in interior erau prezente atat in casele taranesti, cat si in cele boieresti. Cand se mutau dintr-un loc intr-altul, luau cu ei in principal interiorul, ce consta in chip esential din tesaturi.

Casa era imbracata cu peretare, ce erau tesute pe latimea razboiului de tesut si pe lungimea peretelui camerei; de obicei aceste peretare erau asezate pe partea de camera unde se afla si patul. Mai tarziu aceste obiecte de decor interior au inceput a fi prinse unul de altul, pe toata lungimea lor, si in timp nu au mai fost puse pe perete, ci direct pe jos, dand astfel nastere covoarelor. Decorul peretarelor se recunoaste prin alternarea dungilor paralele, perpendiculare pe lungimea piesei, si prin lipsa chenarului decorativ. Cand dimensiunile caselor taranesti cresc, aceste piese de decor incep a fi prinse unele de altele. Barnele caselor, in interior, sunt si ele acoperite cu frumoase tesaturi, culorile vii alternand cu cele mai sterse, dand astfel nastere unui decor de o rara frumusete. In timp motivele geometrice dispar, ele fiind inlocuite cu cele florale.

Multe din tainele acestui mestesug s-au pierdut; multe traditii s-au schimbat. Toate cunostintele legate de tesaturi sunt pastrate de mesteri anonimi, de fiecare taranca ce trebuia sa stie sa toarca si sa teasa inainte de a avea o familie. Si ea nu invata din carti, ci de la femeile din sat. Multe poate au pierdut semnificatia tesaturilor, dar tarancile varstnice inca mai stiu, spre exemplu, ca anumite motive trebuie sa fie pe camasa unui ginere. Conceptia despre lume a oamenilor din trecut s-a schimbat, nu a stat pe loc. Inca din veacul trecut ea s-a destramat, incetul cu incetul….

Legenda biblica

A trait in secolul al IX-lea inainte de Hristos. Pe vremea aceea, imparatea peste Israel imparatul Ahab, acesta urmand in rautate celorlalti imparati inchinatori la idoli. Vazand Ilie atata ratacire de la dreapta credinta si atata orbire si intunecare, umplandu-se de ravna dumnezeiasca, s-a dus inaintea lui Ahab si dupa ce l-a mustrat pentru nebunia si idolatria lui, l-a amenintat, atat pe el, cat si pe poporul cel orbit si inselat de el, ca vor fi pedepsiti cu mare grozavie de catre Dumnezeu: “In acesti ani nu va fi nici roua, nici ploaie!”. Odata cu aceste cuvinte, s-a incuiat cerul si s-a facut seceta mare, incat nici o picatura de ploaie sau roua n-a cazut de sus pe pamant timp de trei ani si jumatate. Apoi, a urmat nerodirea pamantului, lipsa de hrana si foamete in tot poporul, incat sufereau si oamenii, dar si dobitoacele. Ahab l-a amenintat pe Ilie cu moartea. Din aceasta cauza, proorocul Ilie a fost nevoit sa stea ascuns pana au trecut anii de seceta. Ascunzatoarea sa a fost mai intai aproape de un parau. Acolo a fost hranit de corbii care-i aduceau zilnic paine. A stat si in casa unei vaduve, din Tara Feniciei. Si acolo a fost hranit minunat, caci bruma de faina si ulei ce avea acea vaduva, s-a ajuns tot timpul cat a fost gazduit Ilie la ea. Acestei femei, Ilie i-a inviat si copilul care-i murise. Ilie a prezis regelui Ahab si sotiei sale ca vor muri de moarte infricosatoare, ceea ce s-a si intamplat. Sfantul n-a murit, ci s-a inaltat la cer intr-un car de foc, pe 20 iulie, atunci cand e praznuit.

Minunile pe care le-a facut in timpul vietii sale l-au trecut in randul sfintilor.Santilie si dracii Sfantul Ilie, sfant razboinic al calendarului ortodox, a fost investit de popor cu atributele zeilor tunetelor si fulgerelor. Ca si acestia, el mana un car de foc in timpul furtunilor si isi trimite fulgerele catre diavoli si pacatosi. La trasura sa sunt inhamati doi sau patru cai albi, inaripati. Acolo, pe cer, Sfantul Ilie alearga printre nori, tuna, fulgera si trasneste. Speriati, dracii se ascund pe pamant: prin pomi, pe sub streasina caselor, in turlele bisericilor si chiar in corpul unor animale, in special caini si pisici. Dorind sa nu-i scape nici unul, trasneste si arborii, oamenii, vitele, casele, bisericile in care s-au ascuns dracii. In tinerete, ar fi tunat si ar fi trasnit atat de puternic, incat plesnea copilul in pantecele mamei si vitelul in burta vacii. Pentru a nu distruge lumea, Dumnezeu sau Maica Precista l-au lasat ciung de mana dreapta, l-au asurzit sau i-au scos un ochi. Cu toate acestea, el continua sa alunge dracii si sa-i omoare, lovindu-i cu biciul de foc tinut in mana stanga.

Este bine ca in vreme de furtuna, ferestrele si usile caselor sa nu fie lasate deschise, ca sa nu se poata strecura vreo spurcaciune de drac inauntru si casa sa fie trasnita. Dracul trage mai mult la carpen, de aceea e bine sa nu ai la casa acest lemn, ori sa te adapostesti sub carpen. In vreme de furtuna, este bine sa stai la luminisuri si mai bine sa te ploua, caci la adaposturi toti dracii trag. Trebuie sa-ti faci cruce des, caci Dumnezeu i-a zis lui Ilie, cand i-a dat biciul in mana: “Ilie, in toate sa dai, dar in cruce noua sa nu dai! “Datini si credinte romanesti In ajunul zilei Sfantului Ilie, fetele se duc noaptea pe locurile unde este semanata canepa, se dezbraca de camasi si dupa ce se tavalesc goale prin canepa, se imbraca repede si merg acasa sa se culce. Daca peste noapte vor visa canepa verde, este semn ca la maritis vor lua flacai de barbati; daca insa vor visa canepa uscata, se vor marita dupa oameni batrani. La revarsatul zorilor, se culegeau ierburi de leac, care se duceau apoi acasa si se puneau la uscat la umbra, pe prispa sau in camara. Se culegeau si alte plante, considerate bune pentru vraji si farmece; odata uscate, acestea erau stropite cu sangele unui cocor, taiat chiar deasupra lor. Astfel “menite”, prin sacrificiu, plantele puteau fi folosite de vrajitoare.

De Sfantul Ilie, femeile duc la biserica busuioc si-l pun la iconostas. La sfarsitul slujbei, il iau si ii dau foc, iar cu cenusa lui se freaca in gura copiii, cand au bube. Marul este pomul Sfantului Ilie, de aceea nu se mananca mere noi pana in aceasta zi. Daca va tuna in ziua aceasta, toate alunele vor seca, iar toate celelalte fructe vor avea viermi. In ziua Sfantului, jertfelnicul de la biserica este plin cu tot felul de bucate, pentru sufletul mortilor. In unele sate, femeile duc la biserica lapte si vin, iar peste zi fac praznice pentru cei morti. Merele se duc intai la biserica, pentru ca exista credinta ca numai asa ele vor deveni de aur pe lumea cealalta. Daca nu se pastreaza aceasta datina, cel ce mananca mere inainte de Sf. Ilie, va culege vesnic mere pe lumea cealalta, dar cand va incepe sa le manance, ele ii vor pieri de dinainte. Unele femei impart si porumb fiert, dar si farfurii cu mancare, impodobite cu flori de vara. Tot cu flori de vara, legate cu lana rosie, sunt si canile pline cu apa. Inaintea acestei sarbatori se incheie obiceiurile de invocare a ploilor.

Sânzienele reprezintă şi un prilej de intâlnire a tinerilor ce doresc să-şi unească destinele, o sărbătoare iubirii, cinstită cum se cuvine, cu cântec şi joc. In ajunul Sânzienelor, fetele şi băieţii care urmează a se căsători se adună spre seară in sat. E veselie, voie bună şi toată lumea e cu sufletul deschis. Se tin bâlciuri cu tiribombe şi căluşei. Flăcăii aprind ruguri. Fetele mari culeg de pe câmp flori de sânziene şi impletesc cununi. Apoi aruncă peste case coroniţele. Dacă se lovesc sau se agată de horn, vestesc o cununie apropiată. In zorii zilei flăcăii se adună in cete şi străbat satele, cu flori de sânziene la pălării. Se alege “Drăgaica”. Este propusă una dintr-un grup de şapte fete. Ea trebuie sa fie cea mai frumoasă, cea mai cuminte şi cea mai bună dintre fetele satului. Va fi impodobită cu spice de grâu. Celelalte tinere se imbracă in alb. Astfel format, alaiul Drăgaicei porneşte prin sat şi pe ogoare.  La răscruci fetele fac o horă şi cânta voioase. Adesea “Drăgaicele” sunt confundate cu “Sânzienele”. După unii specialişti, sărbătoarea Sânzienelor işi are originea intr-un cult geto-dacic străvechi al Soarelui. Aceste personaje au fost adesea reprezentate de traci inlăntuite intr-o horă care se invârteşte ametitor.

Ceremonialul cuprinde apoi intreg satul. Gospodarii primesc câte un spic de grâu, pe care il aşază pe grindă, in şură. Ei speră că până la acea inăltime să li se adune grânele. Bătrânii vorbesc cş in noaptea de Sânziene,  ielele se adună şi dansează in pădure. Cine le vede rămâne mut pentru totdeauna sau damblageşte. Tot ei cred că cine nu respectă Drăgaica poate avea parte de multe nenorociri: cel care spală, coase sau mătură in acea zi poate muri inecat ori fulgerat. In popor se spune că fetele care vor să se mărite repede trebuie să se spele cu rouă. Insă, pentru ca acest scăldat ritual să aiba efectul scontat, se respectă anumite condiţii: in zori, din locuri necălcate, babele strâng roua Sânzienelor intr-o cârpă albă, de pânză nouă, apoi o storc intr-o oală nouă. In drum spre casă, ele nu vorbesc deloc şi mai ales nu trebuie să intâlnească pe nimeni. Dacă toate acestea sunt implinite, cine se spala cu roua respectivă va fi sănatos şi drăgăstos peste an. Femeile măritate pot face si ele acest ritual, ca să fie iubite tot anul de sot si să aibă copii frumosi şi sănătoşi.

1. riturile pre-liminare, care cuprind logodna si peţitul;
2. riturile liminare, care cuprind nunta propriu-zisa;
3. riturile post-liminare, care fac încadrarea noii familii în viaţa satului, reprezintă începutul unui nou drum pentru cei căsătoriţi.

Aşa cum ştim, există trei momente esenţiale cu privire la nunta – peţitul, logodna şi căsătoria -, dar mai sunt o serie de lucruri premergătoare, semnificative din punct de vedere etnologic: portul tinerilor, întalnirile acestora, anumite practici pe care fetele sau feciorii le fac pentru a se căsători.   Portul este foarte important în tradiţia populară, căci marchează trecerea de la o vârstă la alta, trecerea de la copilărie la adolescenţă, în cazul nostru, sau de la adolescenţă la maturitate, după cum vom vedea în momentul în care cununa miresei va fi înlocuită cu o năframă, iar clopul înstruţat al mirelui cu unul vechi şi găurit. Aşadar, fetele(„cocoanele”)şi băieţii(„coconii”) mai mici sunt îmbrăcati foarte simplu. Dar fetele de măritat se îmbracăcu zadii de lână, cu „vârste” negre si roşii, ori cu „sumne” roşii, verzi sau albastre „de păr”(caşmir) sau de „travilă”(mătase). Se încalţă cu „optinci de oargă”, cu „obdele de pănură”, iar pe cap poartă „pânzături de păr” roşii şi verzi, înflorate, legate „înapoi”(la ceafă) sau umblă descoperite, „în capul gol”, cu o floare la ureche.
Feciorii se încaltă tot cu „optinci de oargă” şi „obdiele de pănură”, se îmbracă iarna cu „cioarici de lână albă” şi cu „lecric postăzit”(tivit cu catifea neagră), pe cap cu „cujmă” neagră. Vara poartă, peste „cămeşa” de pânză, „teptari”(cojoc) înflorit, cusut cu „carmăjie”(piele prelucrată, folosită pentru impodobit), cu „gatii” de pânză, cusute jos în „roituri”(broderie), cu puţin trecând peste genunchi, iar pe cap poartă clop de paie cu „cipcă”(panglică) colorată.
Această îmbrăcăminte, descrisă mai sus, puteă fi purtată numai de fetele de măritat şi de feciorii de însurat. Bineînţles că există o vârstă la care tinerii erau consideraţi ca fiind pregătiţi pentru căsătorie. Simion Florea Marian consideră vârsta potrivită căsătoriei: pentru fete 15-20 de ani, iar pentru baieţi 18-30 de ani. În satul Budeşti fetele de măritat aveau între 15-20 de ani, iar feciorii de însurat între 17-25 de ani. Fetele trecute de această vârstă erau considerate fete bătrâne şi, deşi sătenii le compătimeau, acestora li se strigau versuri pline de ironie. Deşi feciorii erau consideraţi feciori de toamnă abia dupa 30-35 de ani, nici ei nu scăpau de acelaşi tratament care li se aplica fetelor bătrâne. Astfel, la jocul duminical, la jocurile de la sărbători sau la nunţi, fetelor bătrâne şi feciorilor bătrâni li se striga:
„Măritaţi-vă, bătrâne,
Şi daţi drumu’ la copile
C-aţi purtat un car de flori
Şi tri rânduri de feciori.”
Sau
„Însura-m-aş, nu mai poci,
Tăte fetele-s cu conci,
Şi-aş lua pă nu ştiu care
Că niciuna coadă n-are.”
Sau
„Fecioru care să ţine
Ia fata care rămâne,
Iar fata care alege
Până la urmă culege.”                      După cum notează şi Simion Florea Marian, aceşti tineri trebuie să aibă anumite însuşiri, anumite calităţi. În timpurile mai vechi, în satul Budeşti, ca de altfel în toate comunităţile rurale, un criteriu destul de important era zestrea, averea. Tocmai de aceea „nu se adunau decât bocotani cu bocotani şi săraci cu săraci.” Rareori o fată bogată primea consimţământul părinţilor să se căsătorescă cu un băiat sărac, şi invers. „Dacă tătuşi să aveu tare dragi, fugeu s-apoi ce să le mai facă părinţii?” Cu timpul s-a ajuns să se renunţe la această opinie şi criteriile de baza au ramas hărnicia, cinstea, omenia. Bărbatul trebuie să aibă şi el anumite însuşiri: frumuseţe „un ptic mai mândru ca dracu”, „să-ţi sie drag” că „nimnic nu-i mai rău ca urâtu”, pentru că:
„Decât cu urât în casă
Mai bine cu boala-n oasă,
De boala doctori te scot,
Da’ de urât nu te pot.”
Un alt moment important care trebuie amintit este reprezentat de ocaziile de cunoaştere ale tinerilor. De fapt, în comunităţile tradiţionale româneşti, care nu erau prea mari, precum este şi Budeştiul, toata lumea se cunoştea. De mici se puteau întâlni cu vitele, la biserică, duminică de duminică şi sărbătoare de sărbătoare, apoi la şcoală. Când deveneau feciori de însurat şi fete de măritat, se întâlneau la jocul duminical, la vergel, la sârbi, în şezători şi clăci, la sărbătorile de iarnă etc.
Din moşi-strămoşi se ţine obiceiul ca în fiecare duminică sau sărbătoare, în „câşlegi”(perioadă în care nu este post), să se facă joc. Jocul se ţinea în centrul satului, într-un „şopru” amenajat special, iar mai nou în căminul cultural. Doi, trei feciori aduceau muzicanţi – „ceteraş, dobaş si zongoraş” – şi se juca toata după-masa. La joc participă feciori si fete, iar cei însuraţi, dar mai ales nevestele, stau pe margine şi se uită. Fata care merge pentru prima dată la joc, stăpe margine şi aşteaptă ca un fecior „s-o bage-n joc.” Tot cu această ocazie, fetele bătrâne sunt luate în râs de feciorii sau de fetele tinere. Aceştia le „strigă în ciudă”:
„Mândruţ, pântru dumăta,
M-am sfădit cu pretina
Care-o fetit cu mama;
Ş’amu fete şi cu mine
Să sfăde, nu i-i ruşine.”
Sâriul este obiceiul de a se aduna fetele şi feciorii într-o sâmbătă seara la casa unei fete şi de a petrece cu ceteră sau, mai demult, jucau dupa fluier. Într-o zi de joi, în şezătoare, fetele şi feciorii hotărăsc să facă sâmbata „sâri”. Fetele pregătesc „mâncări”, iar feciorii „nămnesc ceteraşi” şi aduc horincă. Petrec până a doua zi, apoi feciorii „petrec” fetele(le conduc) acasă şi care se înteleg se hotărăsc „să se ieie”(să se căsătorescă).            Vergelul are loc tot în sezătoare, iarna, pe la Sântion. Feciorii aduc ceteraşi şi fac „bentic” – aduc băutură, iar fetele pregătesc mâncare: „brozbuţe”(sarmale), cozonaci, plăcinte cu brânză, „pancove”(gogoşi). Fetele cheamă la vergel feciorii care li-s dragi. După  ce se adună, beau, joacă, mănâncă, iar la urmă se petrec acasă şi feciorul cu fata se înteleg despre căsătorie.
Un alt obicei foarte vechi, care se păstrează şi astăzi în satele din Maramureş, este acela ca în zilele de sărbătoare şi în serile de sâmbată feciorii să meargă la fete. Băieţii se duc mai multi, doi sau trei, la aceeaşi fată, aduc horincă, beau, povestesc, iar, când aceştia vor să plece, fata îl „petrece” la poartă doar pe cel pe care-l place. Bineiteles ca la discutia tinerilor asista unul dintre parinti sau dintre bunici.
Şi în postul Crăciunului feciorii testează terenul, adică vizează anumite locuri unde ar putea să se însoare şi fixează anumite fete pe care le-ar putea peţi imediat ce încep câşlegile. În general, când feciorii fac ceata de umblat la colindat , mulţi dintre ei încearcă să invite fata pe care are de gând s-o peţească. Dacă fata acceptă invitaţia la colindă, când ceata ajunge cu colinda la casa feciorului, fata este pusă să se ocupe de servit cu bucatele care au fost pregătite de sărbători, adicăse dă de înţeles că ar fi acceptată în familie, în cazul în care tinerii se înteleg şi va fi peţită. De multe ori fata este chemată în casa de sărbătoare („casa dinainte”) pentru a-i arăta ceea ce are făcut feciorul, adică zestrea: cergi, ţoluri, într-un cuvânt bogăţia pe care o are. În cazul că s-ar hotărî să meargă de noră, nu trebuie să mai facă nimic, feciorul având totul.            După ce s-a treminat cu colinda, mamele, respectiv parinţii, discută despre colindă, care ce a văzut în casă, cine cu cine a vorbit, care a băut prea mult, adică năravurile fiecăruia, cât sunt de „lotrii” sau de „mutalăi” unii dintre ei. În casa fiecărei familii se discută despre fetele şi feciorii din sat, aşteptând cu nerabdare vreo veste: „care cu care s-ar lua laolaltă”. De la Crăciun şi până la Bobotează este o mare agitaţie în sat, toată lumea vrea să vadă ce se întamplă, cine pe cine a peţit şi dacă a fost primit sau nu.

A afirma ca la Horezu, in judetul Valcea, se produce una din cele mai interesante si mai rafinate ceramici romanesti nu mai reprezinta de mult timp o noutate.

Este un adevar care, din fericire, a devenit in tot mai mare masura valabil nu doar pentru specialisti si colectinari ci si pentru public, un public divers atat dpdv geografic cat si intelectual.

Avem de-a face cu un adevarat fenomen, datorita caruia, pe de o parte, in tot mai multe zone ale tarii numarul celor capabili a admira si pretui cum se cuvine asemenea produse creste si odata cu el simtul bunului gust si al valorii autentice.

Exponatele de la Horezu pot fi admirate si online pe Arta Ceramica > Ceramica de Horezu

La Horezu – Valcea se poate constata, o data in plus, ca vasele de ceramica traditionala nu sunt doar obiecte de arta, ci devin, asa cum spunea P. Francastel – obiecte de civilizatie.

Intre Simplitate si Rafinament , o intreaga paleta artistica isi desfasoara armoniile subtile.

Multe din piese de ceramica sunt desenate cu cornul, conturand pitoresti siluete avimorfe, astrale, zoomorfe, geomorfe, etc.

Compozitiile includ motive stravechi ca valul, spirala, sarpele, steaua , pestele si mai ales cocosul, motiv emblematic ce infatiseaza aceasta pasare solara si augurala intr-o sumedenie de ipostaze.

Legendele romanesti spun ca olarii si-au dobandit mestesugul de la Dumznezeu, numai ca neavand suflare divina, au pus vasele la ars pentru a dainui. In credintele stravechi trebuie cautat sorgintea metaforei ce identifica recipientul de argila cu trupul uman, figura de stil atat de indragita si valorizata in cele mai de seama creatii ale liricii universale.

Modelandu-si vasele, olarii sunt preocupati ca acestea sa aiba siluete cat mai frumoase.

Le fac apoi gura sau rost, le contureaza cu grija buzele , numite si usne, le subtiaza mijlocul, pe care se vor odihni bratele (tortii) , ba le impodobesc si cu ochi ce te privesc adesea din transparenta smaltului.

Transferul vital intre argila si om pe care il descoperim deseori in arta marilor poeti nu trebuie sa surprinda catusi de putin.Motivul fragilitatii existentiale este exprimat in chip firesc, prin aceasta dubla metamorfoa a lututlui in on si a omului in lut :

Incet, cu voce murmurata,

Lutul i-a spus olarului:

Candva am fost si eu ca tine, nu uita,

Framanata-ma!

O, mi-amintesc, odata… (Omar Khayyam)

Olarul autentic este o personalitate complexa.

El intruneste mai intai calitatile unui geolog empiric, apt sa descopere si sa combine cele mai bune surse de materie prima.

Este un tehnolog desavarsit in pregatirea si construirea cuptoarelor si in stapanirea scretelor arderii argilei.

In fina, este un artist sensibil, capabil sa medeleze contururi armonioase, ca coloreze motivele decorului, sa imaginee compozitii rafinate.

Mai mult sculptori decat artizani, olarii faureau la inceput forme de lut umed, utilizand suporturi de nuiele sau paie maruntite.

O tehnica arhaica de realizare a ceramicii, constand in modelarea sulurilor de argila pe o roata de mana, primitiva, s-a practica la noi pana nu de mult in cateva asezari de pe Valea Muresului.

Peretii vaselor erau grosi, iar pasta prezenta destule imperfectiuni.

De accea, imediat ce erau scoase din cuptor, oalele se cricaluiau, adica se puneau intr-o covata cu o fiertura de tarate de grau, pentru a li se micsora porozitatea.

Perfectiunea rotii olarului a desavarsit puritatea formelor si a diversificat tipologia vaselor.

Olaria actuala din tara noastra pastreaza nealterate elementele de continuitate, ilustrate de ceramica neagra de traditie dacica, rosie nesmaltuita, de sorginte romana si in fine, de cea smaltuita (sgrafita sau nu), de inriurire bizantina.

Trasaturile stilistice mixte stau la baza repertoriului de forme si motive ornamentale.

Mai constante au fost formele, deoarece multe tipuri de vase functionale s-a stabilizat de timpuriu, corespunzand perfect scopului pentru care au fost create.

Este calea permanentitatii traditiei, a desavarsirii unor marci de identitate, a triunfului  perfectiunii in ingemanarea utilului cu frumosul.

Mesterii olarii din Horezu aduc lucrul acasa, il depoziteaza si il maruntesc cu sapa, lasandu-l la “dospit” (macerat) cel putin 5-6 luni sau chiar un an, pentru a obtine astfel, o perfecta omogenizare a pastei.
Decorarea vaselor din lut este un procedeu complex care este compus din mai multe tehnici, diferentiate pe centre, cu unelete simple dar cu mari posibilitati de expresie plastica, cornul , gaita.
La Horezu exista insa o preocupare aparte pentru decorarea vaselor cu smalturi policrome. Motivele aplicate pe farfurii, strachini, cani, ulcioare aduc in atentie simboluri solare de straveche sorginte precum: spirala simpla sau dubla, steaua cu sase sau opt colturi, cercul si zig-zagul.
Mai nou firma Devicom a adoptat zmalturile ecologice , fara plumb ,arderea fiind efectuata in cuptoare electrice la 1000 de grade.
Mesterii din aceasta firma lucreaza diverse categorii de piese in maniera traditionala, profilandu-si intreaga activitate in jurul acestui stravechi mestesug.utilinzand insa tehnologii de ultima ora(lut filtrat ,culori si glazuri ecologice)
Momentan este singura firma din Horezu care produce vase de lut complet ecologice.
Prousele deosebite realizare de acesti mesteri se pot vedea pe site-ul
www.arta-ceramica.ro

Motivele specifice centrului Horezu sunt: geometrice, vegetale si zoomorfe. Cu ajutorul acestor motive decorative mesterii olari contemporani din centrul

Horezu realizeaza compozitii extrem de variate si de mare frumusete artistica. Solutiile plastice adoptate de ei sunt bazate pe repetitie, alternanta si simetrie. In ceea ce priveste gama cromatica centrul Horezu este definit de tricromie: caramiziu, verde si albastru pe fond alb-galbui.
In prezent centrul Horezu este cel mai vital dintre vechile centre valcene reunind peste 15 familii de olari care lucreaza diverse categorii de piese in maniera traditionala, profilandu-si intreaga activitate in jurul acestui stravechi mestesug. Mesterii au dus faima centrului Horezu dincolo de limitele geografice ale localitatii. Vasele lucrate de ei sunt un reper valoric, cu caracter identitar pentru judetul Valcea si zona Oltenia, dar si pentru intreaga Romanie.
“Galeria ceramicii romanesti” deschisa in cadrul Casei de cultura din orasul Horezu este o expozitie cu caracter permanent care reuneste creatia contemporana a olarilor din toate centrele romanesti, demonstrand traditii lucrative cu radacini adanc infipte in istoria locurilor, dar si transformarile formale si plastico-decorative pe care le-a suportat mestesugul olaritului odata cu aparitia produselor de tip industrial si difuzarea masiva a acestora in mediul rural. In acelasi scop, la Horezu are loc si un targ anual al ceramicii romanesti intitulat “Cocosul de Hurez”, ce se desfasoara in prima duminica din luna iunie.

Arta si precizie
Arta decorarii oualor – o forma de cultura traditionala, cu o puternica individualitate etnica – sintetizeaza o multitudine de aspecte: istorice, culturale si fiindtice.

Oul alb fiind ambiguu; de aceea, pentru ziua de Pasti, el trebuie tratat cu precautii rituale. Tarancile din Bucovina “il vindeca”, “scriindu-l” ori “inchistrindu-l”. In alte parti, el fiind “sapat”, “muncit”, “picat”, “impuiat” ori “nacajit”.

Sa descifram impreuna cateva dintre tainele oualor de Pasti, observand cum sunt ele incondeiate, cu ce motive sunt decorate si care sunt traditiile legate de vopsirea oualor rosii in diferite zone ale tarii noastre.

Cosul de Pasti
In cosul pentru mers la biserica in ziua de Pasti se pun: pasca, oua, o bucata de slanina afumata, friptura de miel si alte preparate, care sunt duse spre a fi sfintite. In unele zone ale tarii, familia merge cu acest cos la mormintele rudelor, unde intinde masa si gusta din bucate alaturi de cei care le-au fost dragi. In alte zone, familia merge cu cosul acasa. Toata lumea se spala pe fata cu apa in care a fost pus un ban de argint si un ou rosu, credinta fiind ca apa a capatat astfel proprietati purificatoare. Apoi, capul familiei imparte tuturor din pasca sfintita.

Culorile
Ca principal asociat al ornamentului, cromatica oualor decorate prezinta o gama multipla de combinatii: galbenul evoca lumina, tineretea, fericirea, recolta bogata, ospitalitatea; rosul – culoarea magica, simbolul sangelui, deci al vietii, al focului purificator, al soarelui, al dragostei, al bucuriei de viata; albastrul cerului si al vazduhului – talisman al vitalitatii si al sanatatii; negrul – simbolul absolutului, al statorniciei si al eternitatii – a fost atribuit in mitologie divinitatilor ori duhurilor care traiesc sub pamant; maroul fiind simbolul pamantului roditor.

Ornamentele
Elementele ornamentale de baza in decorarea oualor sunt reprezentarile stelare, rozetele, elementele sigmoide, bradutii si mai ales volutele, care dau structura fundamentala a compozitiei. Restul inventarului ornamental fiind extrem de bogat si variat ca tematica, in functie de zonele in care ouale sunt lucrate. Daca intrebi o femeie de unde a luat modelul, ea iti va raspunde: “Le incondeiem din gand” (Filoteia Dramjici, din Vatra Moldovitei).

Adesea, pe oua sunt pictate reprezentari antropomorfe ori zoomorfe, la a caror vedere te simti transportat in Egiptul Antic; unele dintre acfiinda sunt stilizate, dar usor de recunoscut. Cum creatoarele se inspira in general din natura, printre motivele abordate putem intalni reprezentari din:
Seria regnului animal: albina, broasca, racul, porumbita, greierul, zmeul, rata, sarpele, melcul. Mai apar si anumite parti din corpul animalelor: unghia caprei, laba gastei, creasta cocosului, urechile iepurelui, coarnele berbecului, coada racului, dintii leului, ochiul boului etc. (Olt, Dolj, Valcea, Bucovina).
Seria motivelor vegetale
Plantele ocupa un loc foarte important in incondeierea oualor. Frunzele arborilor, florile si fructele ofera creatoarelor posibilitatea sa redea o gama larga de motive: frunza bradului, frunza stejarului, frunza de mfiindacan, frunza de salcie, vascul, floarea marului, florile de par, frunza trifoiului, garoafa, ghiocelul, margaritarul, ciubotica-cucului, frunza de fragi, capsunile, miezul de nuca, pastaile, spicul graului, al orzului, crengute (Oltenia, Bistrita-Naorid, Cluj, Brasov). De asemenea, pe unele oua mai intalnim flori fantastice, precum “floarea domneasca” (Bucovina, Transilvania, Muntenia).
Seria uneltelor
Adesea, femeile “inchistresc” ouale cu motive reprezentand unelte casnice ori unelte folosite la munca campului, ale caror contururi sunt usor de surprins si de reprodus: grebla, lopata, harletul, sapa, secera, roata carului, roata morii, scara, butoiasul (fedelesul), furculita, vartelnita, furca de tors, fierul plugului, carja ciobanului (Bucovina, Oltenia, Muntenia). Multe oua prezinta ornamente din industria casnica textila. in acest sens, sunt sugestive ornamentele numite “48 de clini” (clinul format la croirea camasilor), “maneci costesfiind”, “maneci sucite” (Bucovina).
Alte elemente grafice
O alta categorie de ornamente (desagii si braul popii, degetele, calea-ratacita, crucea Pastelui ori crucea Pastelui cu ingeri, heruvimii, coroana regala) sunt pictate pe ouale care se decoreaza la Bran si in Arges, Buzau, Oltenia.

Motivele ornamentale reprezentate pe ouale incondeiate sunt mult mai numeroase decat cele enumerate aici, iar combinatiile avand ca sursa acelasi motiv sunt, practic, nelimitate. Nu pot lipsi din prezentare ouale desenate la Poiana Marului (marmorate) ori cele pictate cu flori pe un strat de rumegus (Zona Ardealului).

Pastratorii traditiilor
In multe zone, incondeierea oualor a devenit o sursa de existenta. Mai ales in Bucovina, femeile au inceput sa impodobeasca oua pentru a le vinde apoi la targuri, muzeelor din tara, dar si din strainatate, reusind astfel sa asigure existenta familiilor lor.

Si daca ouale rosii ori cele incondeiate, binecuvantate in lunga veghe a invierii, sunt o traditie, fie ca invierea Domnului sa devina pentru noi toti o prezenta traita in fiecare zi, spre a putea rosti intotdeauna “Hristos a inviat!”.

In toata tara, ouale vopsite de Pasti sunt puse la icoana ori in hrana vitelor, sunt impartite pentru pomenirea celor adormiti ori ii aduna laolalta pe cei vii. De Pasti, in Bucovina, tatal, capul familiei, ia un ou sfintit si-l imparte cu toti ai casei, pentru ca acela dintre ei care s-ar “rataci” pfiind an, sa fie in stare sa “vada” chipurile celorlalti si astfel sa gaseasca drumul inapoi.

2. Marsul Nuptial
Celebrul mars nuptial dateaza din 1858, din timpul nuntii regale a printesei Victoria (Marea Britanie) cu printul Frederick William (Prusia). Printesa era innebunita dupa Mendelssohn si Wagner, asa ca i-a ales si pentru nunta ei. La scurt timp, toate miresele din Marea Britanie adoptasera acest mars pentru nunta, instaurand astfel o traditie a nuntilor din vest.

3. Fedelesul
fiind petrecerea care se face in seara de dinaintea nuntii la casa miresei (de regula) si la care participa tinerii prieteni ai celor doi miri. Astfel, invitatii lucreaza ornamentele care vor fi puse in bradul de nunta, din diverse materiale, iar apoi stau de vorba si petrec cu bautura si dans.

4. Bradul
fiind cu siguranta cea mai cunoscuta traditie de nunta. Dis-de-dimineata, ginerele, impreuna cu prieteni apropiati impodobesc doi brazi cu diferite obiecte, fructe si chifle. Mai intai, brazii sunt purtati cu chef si voie buna de tinerii necasatoriti la casa nasului si la cea a miresei. Bradul fiind simbolul vigorii si al tineretii, iar impodobirea lui simbolizeaza viata “imbelsugata” a noii familii.

5. Barbieritul mirelui
Acest obicei se desfasoara in paralel cu gatitul miresei. Cavalerul il barbierfiind, in mod simbolic, pe ginere. Traditia consta intr-un joc: mirele, asezat pe un scaun, cu bani sub picior, nu trebuie sa-l lase pe lautar sa-i ia banii. Barbieritul mirelui reprezinta un simbol al pregatirii baiatului pentru nunta. Iar obiceiul are o semnificatie ritualica initiatica, ultima dintr-un lung sir de initieri la care era supus baiatul in cursul deveniri sale ca barbat.

6. Imbracatul miresei
Nasa, mama miresei si domnisoarele de onoare o ajuta pe mireasa sa se gateasca. La sfarsit, nasa ii leage voalul si coronita. Se desfasoara in acelasi timp cu barbieritul mirelui si simbolizeaza pregatirea fetei pentru nunta. In vechime la acest ritual puteau lua parte mai multa lume din partea miresei. Cum gatitul era destul de laborios (se foloseau cele mai bune haine, se faceau impletituri complicate ale parului), fetele cantau cantece cu tema despartirii… “Ia-ti mireasa ziua buna” si altele.

7. Vesmintele de nunta
In Roma antica, albul era considerat culoarea bucuriei, mai tarziu, in Evul Mediu a simbolizat puritate. Termenul vechi francez “trousseau” se traduce prin balot de imbracaminte. In vremurile stravechi, prietenii si membrii familiilor celor doi, se imbracau la fel ca mirii pentru a deruta spiritele malefice si de a deturna farmecele. Obiceiul a evoluat in timp si astazi, mai ales la americani, domnisoarele de onoare si cavalerii poarta haine de aceeasi culoare si care de multe ori sunt croite la fel.

8. Voalul miresei
In societatea romana si in Evul Mediu, ridicarea valului era dreptul exclusiv al mirelui si reprezenta un semn al autoritatii barbatului asupra femeii. Insa alte surse sustin ca obiceiul dateaza din timpul in care erau la moda nuntile “aranjate”, iar fata miresei era acoperita pana cand mirele o insotea la ceremonie, moment in care era prea tarziu sa se razgandeasca, daca nu i-ar fi placut chipul ei.

9. Jartiera
Exista mai multe origini ale acfiindi traditii de scoatere a jartierei de catre mire. In timpurile stravechi, unii invitati aveau obiceiul sa fure ciorapii miresei cand aceasta era impreuna cu sotul ei in camera nuptiala, pentru a vedea cine se casatorfiind urmatorul. Alte izvoare indica o dorinta a barbatilor de a fura ciorapul miresei pentru a avea succes in dragoste. Si pentra ca mireasa sa nu se aleaga cu hainele sfasiate in timpul petrecerii, s-a adoptat sistemul ca ea sa arunce de buna voie ciorapul. Insa unii tineri, mai nerabdatori, voiau sa-l ia cu forta, asa ca era nevoie de interventia mirelui. Astfel s-a ajuns ca in zilele noastre, mirele sa scoata ciorapul miresei, inlocuit mai tarziu cu jartiera.

10. Buchetul miresei
In vremuri stravechi aproape orice putea fi considerat ca fiind prevestitor de rele. De aceea miresele foloseau plante, cunoscute pentru protectia pe care o puteau asigura impotriva relelor. Ele erau prinse pe imbracamintea miresei, din cap pana la picioare, facand-o sa arate mai mult ca o salata asortata umblatoare. Mai tarziu, plantele au inceput sa fie inlocuite cu flori, doar din simt fiindtic, si sa se mute de pe vestminte pe buchetul de mireasa.

11. Ceva vechi, Ceva nou, Ceva imprumutat, Ceva albastru
Traditia de nunta care isi are radacinile in Anglia secolului al XIX-lea cere ca mireasa sa poarte in ziua casatoriei, pentru a avea o casnicie reusita, patru elemente, la alegere, care pot fi o piesa de imbracaminte, bijuterie etc., dar care sa aiba urmatoarele caracteristici precise:

Ceva vechi, Ceva nou, Ceva imprumutat, Ceva albastru. Semnificatia acestor elemente fiind urmatoarea:
- ceva vechi – legatura familiala a miresei cu viata ei de dinainte de casatorie (de obicei fiind o bijuterie de familie)
- ceva nou – reusita si succesul in viitor (in general rochia de mireasa)
- ceva imprumutat – norocul si fericirea viitorilor miri (un accesoriu deja purtat de o alta mireasa in ziua nuntii care acum are o viata fericita)
- ceva albastru – fidelitatea si puritatea intr-un cuplu (un element discret, un accesoriu)
12. Hora miresei
Hora miresei (Nuneasca) se danseaza acasa la mireasa, prilej cu care soacra mica imparte diferite cadouri nasilor, socrilor si, uneori, rudelor apropiate.

13. Ruperea turtei
Nasa comanda si platfiind o turta impodobita cu diverse ornamente, impletituri si alte forme. In mod simbolic, turta fiind rupta deasupra capului miresei si fiind data spre consum invitatilor. Se spune ca aduce noroc celor care mananca din ea. Obiceiul se pastreaza din vremea Romei antice.

14. Cavalerii si domnisoarele de onoare
Cavalerii si domnisoarele de onoare se regasesc in ritualul nuntii datorita unei legi romane care cerea ca la o nunta sa existe cel putin zece martori. De asemenea, in antichitate se credea ca spiritele rele pot participa la o nunta cu scopul de a crea haos si neintelegeri. In acest sens, invitatii se imbracau in ton cu mirii, pentru ca spiritele rele sa nu stie cine se casatorfiind. Asa se explica de ce domnisoarele si cavalerii de onoare poarta haine asemanatoare cu cele ale mirelui si miresei.

15. Udatul
Mireasa, flacaul cu bradul si alaiul miresei merg la cea de-a treia fintina spre rasarit, numarata de la casa miresei, insotiti de lautari. Pe drum, mireasa si flacaul poarta un ulcior (ori o vadra de lemn in alte zone), legat cu stergar tesut in casa, pina la fintina. Aici, flacaul scoate apa de trei ori si, de fiecare data, impreuna cu mireasa, stropfiind multimea cu un manunchi de busuioc, inmuiat in apa din ulcior, in semn de urare de maritis la fete, insuratoare la flacai si spor la nevfiind. Flacaul poate fi altul decit purtatorul bradului si va pastra ca dar ulciorul nou si stergarul cu care a facut udatul. Intorsi de la apa, nuntasii incing o hora in care mireasa trece pe la fiecare si ii prinde in piept floarea de nunta. Aceleasi flori ori cocarde le vor primi nuntasii mirelui, nasii, alti invitati la biserica.

16. Schimbul de verighete
Aceasta frumoasa traditie provine din Egiptul antic. Ei credeau ca exista la degetul al treilea al mainii stangi o vena care ducea direct la inima, de aceea inelele erau din material textil (canepa) si simbolizau astfel unirea inimilor. Mai tarziu romanii au adoptat obiceiul, dar au inovat facand inelele de fier pentru a simboliza forta legaturii dintre soti. Prin Evul Mediu britanicii au inlocuit fierul cu aur, simbol al puritatii si al prosperitatii.

17. Unirea mainilor drepte
Mana dreapta simbolizeaza putere, resurse si scop. Unirea mainilor drepte a mirilor inseamna ca cei doi se pot baza unul pe celalalt si pe resursele pe care fiecare le-a adus in casatorie. In plus, acest obicei reprezinta uniunea a doua vieti intr-una singura.

18. De ce sta mireasa in stanga mirelui
Mirele trebuie sa-si protejeze intotdeauna mireasa. De aceea, el o aseza in partea stanga pentru a se folosi de sabia din mana dreapta impotriva unui atac.

19. Sarutul
Inca o traditie faimoasa si frumoasa deopotriva! Obiceiul sarutului dateaza din Evul Mediu, insa la acea vreme avea o cu totul alta semnificatie: el era “pecetea” incheierii unui acord. Chiar si in Roma antica se pare ca se folosea in acest scop. Mai tarziu, obiciul s-a transmis cu aceeasi semnificatie si la nunta, cand la sfarsitul ceremoniei cei doi miri, sarutandu-se, pecetluiau juramintele facute.

20. Aruncarea cu grau si orez
Aruncarea cu grau si orez reprezinta o traditie de nunta care, in ultima vreme, pare sa fie inlocuita cu aruncarea de confetti multicolore la iesirea din biserica si de la starea civila. Acest obicei isi are originea intr-un stravechi ritual pagan care consta in aruncarea de seminte/graunte pfiind tinerii casatoriti in ziua nuntii, seminte a caror forta si mai ales fertilitate le-ar fi fost transmise prin acest gest simbolic. Astfel, prin trasfer, nunta devine una binecuvantata si fertila. Varianta confetiilor pierde din conotatiile ritului, efectul vizual insa nu poate fi neglijat. In zilele noastre exista si varianta aruncarii de petale de flori, gest al carui simbolism fiind supraincarcat cu simbolismul florilor ale caror petale sunt alese. De asemenea, gestul aruncarii “alunga spiritele rele” din calea mirelui si a miresei, netezindu-le astfel drumul pe care au ales sa paseasca impreuna.

21. Spargerea paharului
Un obicei evreiesc care reprezinta distrugerea templului din Ierusalim. De cele mai multe ori, cuplurile pastreaza bucati din paharul spart la nunta intr-o cutie.

22. Furatul miresei
Poporul roman fiind un popor vesel si uneori pus pe sotii. Se presupune ca mirele nu trebuie sa aibe ochi decat pentru mireasa lui, dar unii glumeti profita de neatentia mirelui si fura mireasa. El fiind dator sa o caute ori sa o rascumpere. In unele zone, rapitorii au datoria de a nu lasa mireasa pe jos, ea trebuie purtata numai in brate. In alte zone, se considera ca daca mireasa a fost furata pana la ora 24.00 datoria o va plati nasul, daca a fost furata dupa 24.00 mirele fiind cel care va plati. De multe ori, spre hazul invitatilor, mirele fiind pus sa indeplineasca anumite sarcini.

23. Mancarea si vinul
Receptia reprezinta sarbatorirea oficiala a noului cuplu si se face de regula printr-o petrecere cu mancare din belsug si cu bautura. Vinul servit mesenilor simbolizeaza impartasirea vietii mirilor cu Dumnezeu.

24. Tortul de nunta
Romanii aveau obiceiul ca la sfarsitul ceremoniei de casatorie sa rupa o paine deasupra capului miresei, iar numarul firmiturilor indica cati copii va avea noul cuplu. Invitatii culegeau acfiind firmituri si le pastrau pentru noroc. Cu timpul, prin rafinament, painea a fost inlocuita cu prajituri si mai tarziu cu tortul miresei.

25. Aruncatul buchetului
O alta traditie foarte cunoscuta! Mireasa se intoarce cu spatele la grupul de fete tinere, nemaritate, si arunca la intamplare buchetul. Fata care-l prinde fiind cea care se va marita prima. Unele traditii spun ca se va marita in acelasi an.

26. Scosul voalului
Aproape de sfarsitul nuntii, nasa scoate voalul de pe capul miresei si ii pune o esarfa ori un batic, simbolizand trecerea de la statutul de fata la cel de nevasta. Voalul miresei se pune pe capul unei fete necasatorite, de regula pe capul celei care a prins buchetul.

27. Trecerea pfiind prag cu mireasa in brate
Din timpuri stravechi exista obiceiul ca mireasa sa intre pentru prima oara in casa cea noua pe usa principala. Daca se impiedica ori punea piciorul stang pe prag se credea ca va fi ghinionista. De aceea, s-a format obiceiul ca mirele sa o treaca el insusi pfiind prag, pentru a se asigura ca totul va fi bine.

28. Luna de miere
Desi “luna de miere” se refera la o perioada de vacanta binemeritata si mult asteptata de cuplu, sintagma nu are niste radacini tocmai placute pentru mireasa mai ales. In vechime barbatii nu prea faceau curte fetelor, iar cea mai simpla metoda de a avea o nevasta era de a o lua pe sus. Pentru a prinde putere, el consuma un soi de bautura fermentata intaritoare ce continea si miere. Dupa ce o aducea acasa, daca reusea sa impiedice fuga miresei timp de un ciclu lunar, atunci casatoria era considerata valida. Mireasa era silita sa bea din aceeasi bautura care continea miere, pentru ca se credea ca are efect linistitor si ca o va face docila.